MMS

Imi aduc aminte doar de istericele din liceu ce-l strigau pe nume. Inca mai vad inelul de pe degetul tau, fundurile noastre pe un chiosc in Livada, il vad trecand tantos si mandru, putin indiferent, un 5 iulie cu nabadai si biliard, fugit de la scoala si mintit o mama pentru cateva minute de bine. Ii vad mainile ce umblau aiurea pe un corp atat de familiar, cautand un loc demn de gadilat. Dimineti, seri intregi intr-o bucatarie plina de fum, cu bere, tigari si ciocotoff, eventual o primola cu frisca. Ne plimbam oboseala prin baruri, ne gadilam simturile si radeam ca niste prosti. Nu ne spuneam nimic important, cateodata nici nu comunicam, asa cum facem si acum. Ne bucuram cand ne vedem si bem bere nefiltrata, ascultand alte si alte povesti ale aceluiasi om. Asa cum mi-a fost dor de voi, de tine si de el deoparte, asa mi-e dor sa va vad din nou miscarile perfect armonizate.
Poza aia zace in mobil, tu respiri a deznadejde si dor. El face intocmai.

Adunati-va plictiseala din nou si plimbati-o in oras.

Respiratie taiata, cinste cui te-a descris.

Scrisa prin 2005. Si deloc adresata mie. Pentru ca ma tot intreaba lumea ce vreau. Printre singurele lucruri mici,care ne satisfac, de care vorbeam cu Poupinou. Eu vreau unul care scrie asa frumos, lui en occurence.

“Draga mea,

Ce vreau eu de la tine? Probabil ca ai auzit barbatii intrebandu-te: Ce vrei tu de la mine? Si, drept urmare, la randul tau te-ai intrebat: ce vor astia de la mine? In afara de, hai sa-i spunem satisfactie, placere imediata, implinire momentana, eu vreau de la tine sa ma lasi fara de respiratie. Si stii mai ce? Mai vreau sa mai faci chestia asta si zilnic, in fiecare secunda, minut, ora, saptamana, an, zi a vietii noastre. Trebuie sa ma surprinzi, minunezi, sperii, incanti la nesfarsit. Vreau sa ma faci sa dansez, vreau sa ma faci sa zambesc, vreau sa ma faci sa rad, vreau sa iti fiu erou unic, singur, nemaivazut, nemaiintalnit, vreau ca mine sa nu mai fie si ca tine de asemenea.
Vreau sa te vad si sa fac: ahhh; stii genul ala de respiratie scurta, uluita, cand tragi aer brusc in piept si iti oxigenezi violent plamanii? Dupa aia faci ochii mari si incepi sa te uiti ca prostu’, cumva pierdut. Ce frumoasa este expresia asta: “ca vitelul la poarta noua”. De fapt asta vreau, crede-ma: sa ma lasi sa ma uit la tine ca un vitel, sa te impung cu botu-n uger; hai ca ma apuca rasul.
Si sa te clefai in priviri pierdute. Sa mugesc cand te vad si sa devin taur. Mielul se face berbec, purcelul mistret, putoiul barbat.
Atata vreau.
Adu-mi sufletul la gura.”

AG, B24FUN

Ca sa nu zic ca tocmai nu

Pentru ca am promis cuiva ca NU am sa scriu despre felurite chestii, nici nu am sa o fac. Imi parea pagina prea alba si pasul prea domol ca sa nu consemnez.
In alta ordine de idei, daca citesti asta draga Danuts, sa stii ca iti urasc glasul lasciv si senzual atunci cand imi suna-n urechi de 5 ore si vreme de 60 de piese “Tine pasul cu mine”

La Municipal

A trebuit sa-l chem pe tata acasa pentru ce-mi pregateam. Pe Filip nu l-am dus la gradinita, dar nici acolo nu-l puteam duce. Vag, foarte vag am spus tuturor ca am ceva de facut si dusa am fost. 31 pana in Livada, in Livada inarmat cu servetele si o cutie de Cola. Autobuzul vine o data pe ora. E normal: cine dracu se duce la marginea orasului cand sunt 36 de grade sa ude flori? In statie, langa mine, doua personaje duhnind a nespalat, tutun si alcool. Din autobuz “ai dracu’ betivi, bilet aveti? nu? mars jos”. Nu stiam daca sa ma bucur ca am scapat in sfarsit de mirosul ametitor sau sa imi para rau. Drumul, desi nu l-am mai facut de mai bine de 8 ani il stiam neasteptat de bine. Am zarit in dreapta blocurile de nefamilisti si m-am pregatit sa cobor. La poarta, batranele amarate vindeau flori. Gherbera galbene nu erau si m-am resemnat in fata a 4 buchete de margarete. Indreptandu-ma spre poarta, am inceput sa inghit in sec si sa simt cum totul din mine se ridica la nivelul grumazului. Am intrat cu lacrimi in ochi si mi-a fost ciuda ca inca mai stiu unde trebuie sa ajung. Stanga, dreapta, a doua alee, iarasi stanga, vad salcia si ma opresc. Imaginea ce-o am in fata ma revolta. Ai dracu’ nepasatori n-au fost in stare sa puna o placa decenta.

Aici odihneste roaba lui D-zeu

MARIANA COLESIU

Nascuta

Dec

Mno, ca sa vedeti si voi. Ce sa fac? Ce sa simt, sa plang, sa zbier, sa nu mai pot? A dracu, Alexandro, tu ti-ai facut-o cu mana ta. Totul e sinistru de calm. Aveam impresia ca sunt singura persoana ce respira in cimitirul ala. Am pus florile intr-un colt al mormantului, m-a revoltat din nou dreptunghiul ala plin de flori si varii buruieni, am mai aruncat un ochi pe placuta, m-am asezat si…. am plans. Doamne cat am plans. Mi-am plans nemultumirea, revolta, dragostea, sentimentele contradictorii. Am plans-o pe ea. Iar m-am uitat la placuta si iar si iar si iar. Plans cu sughit, cu dor, cu tot ce era in mine. Primele cuvinte ce le-am articulat cu voce tare au fost “si-acum eu ce sa-ti zic?”. Asta e. Ce dracu sa zici, ce sa faci? I-am spus ca nu-mi place sa o stiu acolo. E prea singura. Ii e mai bine cu mine, in mine tot timpul. De aia nici nu m-am dus la ea inainte. Nu mi-a fost rusine, n-aveam de ce sa-mi cer iertare. M-am asezat turceste, mi-am aprins o tigara si i-am povestit ce-am tot facut in astia 8 ani. Cu pumnii as fi rascolit nenorocitul ala de pamant. Oase, atat a mai ramas din ea. Cum dracu sa nu o iei razna? Sa stii ca atat a ramas din ea?

Din tot ce a fost inainte, din femeia aia frumoasa ce nu iesea nicioadata din casa fara sa nu-l ia pe tata de mana, din mama haioasa, iubitoare si harnica, din femeia aia puternica, asta a ramas? M-a infiorat gandul ca am lasat-o acolo, in singuratoarea aia infricosatoare. Am lasat-o acolo. Hrana pentru niste viermi frumosi. Am avut impresia ca asta a fost pedeapsa mea pentru faptul ca m-a lasat singura. I-am scos poza din portofel si m-am convins ca ea nu-i acolo. As fi stat acolo cu ea o vesnicie. Incepuse sa-mi placa golul ala. Mii de morminte si nu vedeai tipenie de om. Multa liniste, umbra salciei si mama. Cu greu m-am desprins de ea. Ea stie ca am luat-o de mana si-o port pe strazi mereu. M-am intors pe jos, voind probabil sa scap de privirile induiosatoare ale celor ce asteptau in statie autobuzul ce avea sa-i duca din nou in lumea celor ce misca. Mi-a fost cald, foarte cald. In mintea mea, traiam putin din durerea lui mama. Am intrat in casa, am suras amar si am evitat orice discutie. Asta nu se discuta, se simte, eventual pe scrie pe un blog jalnic. Nu sa citeasca ceilalti neaparat, dar pentru ca trebuie sa scot din mine toate chestiile astea. Si nu, nu le scriu in word, ca nu vreau.

Placa mortuara ce-ai inscris pe tine numele maicutei mele, ne vedem peste alti 8 ani.

Locul unde zace biata mea mama e cel mai urat loc din lume.

Vara’sa lu’ 09

Asta e cu drepturi de autor. Asadar sa-l platim pe Danuts. Cu bere multa as zice.

Bun, bun, bun. Nu-mi aduc aminte cum a inceput vacanta, umbla vorba ca a inceput undeva prin avion. Era prea dimineata, iar eu prea adormita sa-mi aduc aminte. Aeroportul a fost pentru prima oara un loc dragut. M-au asteptat si pe mine oameni. Fain, zic.  Primit carte de bun venit, tot fara dedicatie, asa ca Ioana ramane datoare. Drumul spre Pupu a fost lung, pe jos, plin de gropi si anevoios. Dar moaca lui Pupu a fost cea-mult-asteptata. Na, ca am reusit in sfarsit sa o surprind.

Ziceam, zic si va voi convinge ca totul a fost si este inca in ceata. La Bucuresti a fost multa emotie, multe intalniri, bere dis-de-dimineata, mancare gatita de mine, Carturesti, bere nefiltrata si paie. Multe paie. De aia a trecut timpul asa de repede. Am ramas sincer impresionata de punctualitatea lui Misu, de atitudinea si de felul lui misto de a fi. That’s that. Il iubesc si mai mult. Ca sa fiu groaznic de sincera, am si strambat din nas. Prima oara la telefon cu una bucata Laura care a decis sa faca pe casnica si sa-si petreaca duminica cu aceiasi prieteni, in acelasi fel, ignorand absolut faptul ca EU venisem acasa. Si m-a mai enervat si cand a venit si-l intreba pe al ei prea dulce din 3 in trei minute “cand plecam?”. Multumesc mult Laura, imi esti draga, dar screw you too.

Pupu a dobandit un fel de raceala. O sa sustina contrariul in cazul in care va citi, dar Pupu drag si scump te asigur ca asa ii. Probabil pentru ca Hanno era acolo si nu ne-am putut zbengui ca doua cretine cum facem de obicei. Nu-mi place cand ai retineri, nu-mi place cand e altcineva pe locul 1 si nu-mi place cand munca te apasa. Fuck all that. Doar tu stii ce bine era inainte.

Continui sa fac pe marea nemultumita si voi afirma, nu cu mandrie, dar nici cu rautate ca Hanno nu-i  Misu. Sa se supere Pupu si mai tare.

Bucurestiul asadar a trecut repede. Facut slalom pe la Pupu, pe motoare, pe la Mita, cu Mita, cu lume multa in general; bucurat enorm de faptul ca Oza e exact asa cum ma asteptam sa fie. Prima impresie, cea buna, ramane si acum.

Drumul spre Brasov a fost ca dracu de lung si anevoios, a fost prea cald, am vazut prea multa lume “simpatica”. Radeam usor in barba. Citeam “Ghidul nesimtitului”. A picat la fix. Mare mi-a fost, din nou, nemultumirea cand in gara Brasov m-am trezit…singura. Bun, va bag pe toti acolo unde va e locul, iau taxi si ajung acasa. Singura activitate sportiva a fost urcatului valizei ce cantarea 23.5 kg vreme de patru etaje. As, n-am avut nervi decat pana la doi, dupa care am fugit pe scari in sus in cautarea salvatorului meu, tata. Ma asteptau toti protapiti in geam, mare le-a fost mirarea cand m-au zarit in casa.

Filip…..Fiiiiiiiiiilip. Nu pot descrie nici bucuria lui, nici scanteia din ochii mei cand l-am tinut in brate. Filip e cel mai misto, iar daca voi nu cunoasteti asa un copil, pierdeti tot. Vreme de aproape doua saptamani, am stat alaturi de doua persoane care m-au alintat si rasfatat pana la extreme. Asa de bine mi-a fost ca mi-a venit sa vomit la un moment dat. E groaznic sa primesti dintr-o data TOT.  Diminetile mi-au fost destul de lungi, pline de chitait de copil cuminte, cu desene, cu carti, carioci, povesti, spectacole si trotinete. Masa plina de tot ce am vrut. Intre, au fost intotdeauna tigarile fumate la masa din bucatarie. Imposibil pentru altii sa-si imagineze cat de mult au insemnat toate astea pentru mine.

Serile, pline de voie buna, gratare si bere, muzica si raset mult. Cu proaspatul inginer Tudi Bitch, cu Oana, Misu, Hanno si altii. Or mai fi fost, multi probabil, dar mintea mea e tot varza. Au fost si petreceri la McDonald’s si piscina, KFC si doua festivaluri.

Fluturii n-au mai avut stomac in care sa sa zboare in momentul in care m-am intalnit cu cea care….cea care a fost acum vreo 7 ani. A fost mult, inutil sa povestesc. Singurul lucru care conteaza e ca am asteptat cu sufletul la gura sa o revad, iar bucuria de a putea sta fata in fata pret de vreo 3 beri a fost enorma. Ne-am povestit vietile vreme de 7 ani, ne-am adus aminte cu placere de vremuri de mult apuse, ne-am facut poze si am plecat zambind. A fost excelent Den Den.

Am venit inapoi cu inima cat un purice si cu o singura dorinta: sa vina si vara’sa lu’ 10. Sa fie la fel de bine si sa dureze o vesnicie. Caci eu ma mut inapoi.

Partea cu Peninsula o sar, ca e o alta chestie mareata despre care e greu sa scriu, despre care nu prea vreau sa scriu, pentru ca e bine sa o pastrez, sa fie a mea. Da, chiar asa de misto a fost. Vorba Prajituricii ” da’ asta nu se povesteste”.

Nu pot sa nu scriu despre revelatiile avute in aceste trei saptamani: chiar si cei mai dragi te pot dezamagii groaznic (asta iar, alta poveste lunga, privata, pe care nu am rezolvat-o inca pe de-a-ntregul). Am ajuns sa cred, in sfarsit, ca sunt o egoista. Nu in sensul cel mai larg al cuvantului, si nu pe deplin.

Mi-ai dat o palma groaznica peste mutra mea ce-ti e asa de draga. Pentru ca mi-ai aratat, pentru a nu stiu cata oara, cat de mult si neconditionat ma iubesti. Nu ca nu ar fi fost o chestie cat se poate de evidenta, doar ca…nici nu stiu; n-am constientizat-o asa de tare. Ma iubesti, simt cat de mult si stiu si cat si de ce si pentru ce si de ce nu si probabil fara rost. Ca asa esti tu. Ma iubesti. Fara sa te gandesti prea mult, fara sa-mi ceri nimic in schimb. M-ai facut sa-mi fie rusine de mine si de faptul ca eu nu stiu sau nu pot sa-ti arat la randu-mi cat de mult si eu.  Dar te iubesc. O stii. O simti. Tineam doar sa-ti reamintesc. Acuma-i clar? Mno bine. Sa ma suni si sa-mi plangi, da?

Asa ca intr-un final apoteotic tin sa va anunt ca asta a fost o vacanta de vis. Sunteti de vis si nu va cheama Alice. Multumesc pentru imbratisari, zambete, caldura din priviri, berile platite, checul si starea de bine ce mi-ati daruit. Si multumesc baiatului ce m-a sunat in creierii noptii sa-mi spuna ca am o voce “foarte misto.foarte”.

NB: in vreo 3 randuri, textul facea referire la sor-mea. Ea nu s-a prins, drept pentru care a facut caca nervos. Zic, despre tine era vorba!!!Ma-ntelegi?

Fara titlu

Chestiune de spatiu

Tare mult mi-as dori sa pot pune intr-un rucsac doi chiloti si aparatul foto, sa ma urc in avion si sa vin. Dar nu si nu! ca va trebuiesc adidasi, costume spiderman, bluze, madeleine si-mi trebuie mie lotiune solara.
Ma, cat de cretina sa fiu sa stau deja de-o saptamana si sa tot fac liste cu ce sa-mi iau? Pai da, ca daca nu le fac, haosul din creierul meu va face in asa fel incat sigur imi voi uita ori incarcatorul la mobil, aparatul foto sau poate chiar pasaportul. Mno bun, imi cumpar valiza mare, va fac pe plac ‘tu-va-n gura si v-aduc de toate. Voi sa-mi platiti berea in semn de recunostinta si sa-mi faceti vacanta de vis.
Cu groaza ma gandesc ca fac prea multe planuri si astept ca totul sa fie mult prea mirobolant. Si-mi zic ca poate-poate reusesc sa fac jumate din ce vreau si tot o sa fie bine. Ca sa va usurez munca, pe parcursul sederii mele cer ca Pupu sa-mi acorde muuuuuuuuuulta atentie (Hanno poat fi ignorat timp de 3 saptamani), vreau Misu sa-mi plateasca o bere si sa-mi povesteasca despre chestiile lui arhitecturesti, vreau sa-mi puneti la dispozitie un aragaz (ca stiu ca ii e lene Codrutei sa-mi faca TOT ce vreau sa mananc).La Peninsula as vrea sa fiu singura care merge. Concert OCS numai pt mine. Vreau parc, cu picnic, caldura si picnic. Bicicleta. Mare si bronz. Galagie, haos, zambete, lejereanu. Cadouri pt ziua mea. Tort! Vreau tort. Vreau sa fumez pipa cu tata, vreau povesti multe si poze mii.

Ma, vreau si eu ca si Gheorghe: sa-mi aduceti sufletul la gura. Se poate? Si daca se poate, l-as vrea si pe Gheorghe. Mda?

De ziua mea, ma duce Bob la concert Jazz. E ziua mea ma, si-o petrec cu frate-miu. Imi place.

Promo

Pentru ca mai mult de atat n-am fost in stare sa fac. Si probabil Oana va gasi in sufletelul ei de Mura sa-mi ierte promisiunile netinute sau tinute pe jumatate. Prezentam asadar un vis devenit realitate peste noapte. Peste noapte zic eu, ca parca ieri imi zicea de proiect si totul era in ceata.
Sa stii ce vrei, sa te zbati, sa razbesti si sa nu renunti. N-ai voie sa renunti.
Sincere felicitari Oana!

Nuanta

De cele mai multe ori serile ma prind singura. Eu cu mine. Alexandra cu ea. Ca si prezenta fizica, zic. In peisaj apar razlet oameni faini, gen Pupu si Cookie care-mi umplu intr-un fel ciudat seara monotona si viata-mi fara pic de directie.
Sunt o singuratica. Asta asa-i. Nu stiu daca imi place neaparat, dar momentan e ok. Am inceput sa am o repulsie de nedescris fata de serile aglomerate, populate de fel si fel de simpatici; zgomotul nu-mi mai prieste. E o chestie de gust. Imi place cu mine. Unii ar contrazice comportamentul meu, si dorinta de a nu socializa. Ii contrazic si eu pe ei: nu-s singura in general, sunt singura doar seara. Pana acum sase luni, si asta timp de mai bine de doi ani serile mi-au fost prea-pline de clienti scarbosi in marea lor majoritate, plini de ei si cu o lipsa acuta de comunicare. Serile se asemanau, totul era mecanic; la un moment dat deveneau din ce in ce mai lungi. Asteptam cu drag ora 12 sau 1 dupa caz sa pot sa merg sa-mi spal plictiseala si sa ma asez pedant, cu grija langa al meu Marco. Marco a disparut, pe clienti i-am abandonat eu.
Acum, seara e pentru mine, e a mea. Incepe inevitabil cu o mancare calda si un telefon acasa, si se termina incert. Nu se stie cand, si nici cu cine. Apreciez insa clipele ce mi le dedic.
Cei ce nu au dialoguri cu ei insisi sunt rugati sa dispara. Eu port discutii lungi cu mine. Asta, toata ziua. Dar exista intotdeauna zgomotul de fond. Seara, eu il aleg. Si atunci imi e mai usor. Probabil cel mai de folos terapeut al meu am fost tot eu. Am refuzat de zeci de ori sa vorbesc unui strain, contra cost, despre ce ma macina si ce-mi displace. Mi-am vorbit mie, m-am dojenit, mi-am dat sfaturi, mi-am ridicat moralul si am ajuns sa fiu bine. Imi e bine cu mine. La asta cautam sa ajung.
Ani de zile mi-a fost greu. Greu sa fiu eu; Alexandra cea mica cu o povara mult prea mare pe umeri. Obstacole greu de trecut, obsesii chinuitoare, neincredere in toti si toate, sila de mine.
Din pustoaica firava cu o mama in minus m-am transformat in cea care accepta moartea mamei ca pe cel mai bun lucru din lume. Asta trebuia sa se intample, asta mi-am dorit. Ultimele 5 minute alaturi de mama au fost o ruga ce parea fara de sfarsit. Imi doream sa nu mai fie. Sa nu mai fie acolo; sa fie undeva unde este destul loc pentru zambetul ei. Si asa a fost; zambetul i-a reaparut. A si disparut. In veci n-o sa-l revad, ma bucur doar de ce ramane imprimat pe hartie.
Un “ce-ar fi fost daca” inca ma mai bantuie. Unul singur. Restul sunt alungate sub pretextul ca nu-s bune de nimic. Regretul nu ma duce nicaieri, decat in jos. Foarte des, si in ultimul timp parca si mai mult, ma intreb cum ar fi fost daca i-as fi spus lui Floris cat de mult l-am iubit. Sa-i fi spus atunci “bai tampitule, eu pe tine te iubesc, restul nu exista”. Si inevitabil ma gandesc ca tot s-ar fi terminat rau. Deznodamantul ar fi fost acelasi, durerea Alexandrei si mai mare. Vezi? Mai bine fara “ce-ar fi fost daca”.
Nu ma, mie imi place de mine acum. Acum, da. Acum sunt mare si ma descurc, nu stiu cum fac si le invart si tot iese bine. Am plecat ca proasta in lumea larga si uite ca inca mai respir. Cert, au fost momente in care n-am mai putut, n-am respirat, am avut chef sa fie gata, sa nu mai fie. Si am urcat.
Continui sa ma plang. Ca viata-i grea, ca ar trebui sa am abdomenul mai plat, ca ar fi indicat sa ma las de tigari si sa ma apuc de sport. Fuck all that!
Imi place asa, imi place zgomotul asta teribil din cap, iubesc “dau si primesc”-ul celor de la OCS, imi place teribil de mine cand ma uit in oglinda, place zambetul lui Pupu cand ma zareste, iubesc complimentele, iubesc planurile din viitorul apropiat si pe cele ce vor sa vina. Imi place de mor.

Two times

Vine vacanta cand pleaca Alexandra din Franta. Ca altfel nu e vacanta. Nici nu poate fi. In fiecare an, de aproape 4 ani, timpul se masoara in “zile pana plec acasa”. De asta respir, de asta ma trezesc dimineata, de asta si pentru asta muncesc. Ca sa plec acasa. De doua ori pe an. De data asta am zis. E prea greu sa trag ca boul la jug 11 luni jumate pentru doua saptamani de alergat din stanga-n dreapta si de nestiut ce si cum sa fac. Anul asta plec de doua ori acasa. S-a inteles?
Mno si acum mai e o luna si ceva pana plec acasa. Cum intra banii in cont cumpar bilet indiferent de pret (desi Lufthansa e o scumpa si-mi ofera vacanta de vis la pret rezonabil). Da, ma respect. Zbor cu Lufthansa. Vacanta initial trebuia sa fie de 3 saptamani. Dar din teribilism mai pun 3 zile fara sa anunt seful. Si plec invartindu-ma. Cu un plan. Pentru ca m-am saturat de atata stres si oboseala psihica si fizica.
Mi-am facut un plan: o saptamana popoesesc pe plaiuri Pupulesciene unde voi freca buha cu cine se gaseste in timpul zilei, seara voi bea bere multa si rece pe Motoare iar noaptea imi voi tine zana-n brate. Am zis. Poate in primul weekend voi trage o tura pana la mare la UN concert. Ca-s nebuna.
A doua saptamana fac pe familista convinsa si-l voi incanta pe Filip cu plimbari pe chestia aia ce o poseda a carui nume nu-mi vine in cap. Aia cu ghidon si doua roti, mno. Il voi rasfata cat voi putea. Imi va povesti lucruri mii si felurite, vom manca inghetata si vata pe bat, vom da popcorn porumbeilor si vom asculta Rammstein. Ma va enerva, il voi certa, isi va cere scuze si-l voi iubi si mai tare. Cu Coca nu ma voi certa pentru ca NU are voie sa-mi reproseze nimic. Vacanta. Si minimul necesar in ceea ce priveste treburile casnice. Sau facem troc: eu pun banul jos si ea face tot. Ce zici? Imi platesc sora casnica! Vom pierde nopti in bucataria prea plina de fum, facand poze aiurea. Probabil voi avea curajul sa-i spun de ziua in care m-am imbatat la scoala si eram la un pas de exmatriculare si ea n-a stiut nimic. Ma voi bucura din nou ca un copil de imbratisarea tatalui ce nu prea stie sa-mi arate cat de mult ma iubeste. Eu stiu insa. Si simt. La fiecare zambet, chicoteala, privire si imbratisare. Si-mi va deveni si mai drag. Imi va povesti si el la randul lui lucruri de mult uitate care imi vor umple mintea si sufletul. Asa cum a facut-o anul trecut cand mi-a aratat o poza cu locul unde si-a petrecut luna de miere. Cu mama. Cand vine vorba de ea totul ma emotioneaza. Ii voi face prajituri sa-i aduc aminte de vremurile bune. Si vom bea bere. Ii voi cere bani de tigari sa nu uite ca are-un copil de intretinut.
Faza finala a trip-ului est european este in ceata. Singurul lucru concret este ziua de 25 iulie. Peninsula. OCS. Cookie, Pupu. Si atat. Sa cante Danuts Stanga si va fi cea mai faina vacanta.
In rest, astept propuneri si invitatii.
Lesne de inteles faptul ca in cele doua saptamani petrecute la Bucuresti si Brasov ma voi muci in cel mai frumos fel posibil cu diversi Tudori, Mihai, Marii, Oane & co.

Vine vacanta! Si o sa fie fain…

Later edit: Cineva mi-a promis un suc de rosii pe terasa la Blanco. Am adormit aseara zambind.