Flashback

Imi aduc aminte de anul cand am implinit 12 ani. Imi aduc aminte momente precise. Ziua mea de nastere. O poza: parul scurt, tuns bob, bronzata excesiv. O rochie turcoaz, o impletitura ce aduce aminte de mileul bunicii tale de pe televizor. Nu purtam sutien, iar asta e motivul pentru care nimeni, niciodata nu a vazut poza.

Imi aduc aminte de prietena mamei venita din Germania si de cadoul ei: un ceas  gonflabil galben in forma de floare. Imi aduc aminte de el pentru ca il port in poza aia. Ultima.

Imi aduc aminte ca spatele lui mama a facut POC in ziua in care a incercat sa ridice covorul imbibat de apa, desi tata ii spusese sa-l lase dracu-n pace.

Imi aduc aminte ca ne-am mutat anul ala.  4 noiembrie 1998. Imi aduc aminte pentru ca am urat ziua aia. Am urat casa aia noua cat am putut de mult. O presimtire idioata. Tot ce e rau a inceput in casa aia. Totul s-a intamplat acolo. Casa, sunt sigura, n-are nicio vina. Dar aveam 12 ani si daca volumul la televizor era dat pe numar impar, era nasol.

Craciun urat. Mama care nu-ti trage o sarma de-ti unge sufletul pentru ca sta in pat. Mama care merge la spital. Certurile cu ea, momentul cand i-am urlat ca e attention ceva, orice, numai tarfa nu. Asa-mi functiona creierul la 12 ani: credeam ca vrea atentie si ca o primeste numai si numai daca spune tuturor ca e bolnava. Toata lumea o credea, eu nu. Sedintele ei de chimioterapie erau activitatea mea preferata. Invatam anatomie cu asistenta ei in timp ce dubiosenii de substante toxice ii invadau ei corpul.

N-am fost niciodata constienta de durerea ei, niciodata convinsa ca e bolnava. Si chiar de-as fi fost, cand ai 12 ani esti sigur ca oamenii se duc la spital, se opereaza, isi iau pastilele, joaca un pic de teatru, se intorc acasa si lumea revine la normal.

Vezi, imi aduc aminte lucruri, amanunte cu sutele, insa un singur sentiment: frica amestecata cu disperare. Momentul in care am ajuns acasa in ziua Z, m-am asezat langa ea si i-am vazut unghiile pe jumatate vinete. Atunci am scos din mine un “te iubesc” sufocat, disperat. Spre deosebire de orice alt copil care s-ar ruga pentru ca mama sa se faca bine, eu m-am inchis in baie si m-am rugat unui Dumnezeu  in care nu am crezut niciodata sa o ia, sa se termine. Am avut timp sa ma intorc la ea si s-o tin de mana cand a luat ultima gura de aer. Si-apoi au inceput iadul, agonia, frica si durerea mea. Am trait cu ele aproape 16 ani.

Dupa 15 ani, cosmarul ala s-a intors. Frica de necunoscut, de a pierde din nou, de anii ce vor sa vina, incercarea zadarnica de a trece peste.

Mi-o aduc aminte pe sora-mea la telefon spunandu-mi ca “daca totul merge bine, mai avem 5 ani cu tata”. Mi s-a parut brutala afirmatia. Acum as da orice sa ma intorc la numarul si certitudinea aia. Nimic n-a mers bine.  9 metastaze cerebrale. Fucking 9!

La inceput, cand mancam oncologie pe paine, am citit despre asta. In marea majoritate a timpului, celulele canceroase de la plaman reusesc sa-si trimita o mica armata de tarfe sus la creier, ca sa populeze teritoriu virgin. Dar operatia la plaman a fost ok, chimioterapia la fel. Bilantul de 6 luni perfect. Am plans cu muci si m-am imbatat ca proasta la gandul ca tata a trantit cancerul la pamant si eventual s-a si pisat pe el.

Iar acum tot ce a ramas e frica. Frica pentru ca o sa-l doara, iar asta e ultimul lucru din lume pe care-l vreau pentru el. Gandul ca trebuie sa ma pregatesc pentru moartea lui. Frica pentru ca trebuie sa-l las sa plece si nu stiu cum sa o fac. Frica de abisul ce vine dupa. Durerea, tristetea si inima facuta zob, noptile nedormite si creierul ce accelereaza si  nu se mai opreste. Distanta. Neputinta. A silver lining that will never come.

Asta era in august.

Acum:

Si de fapt e simplu. Trebuie sa ai o sora care te lasa sa faci, pentru ca ea stie. Si faci. Iti bagi picioarele in tot si mergi acasa stiind ca nu te mai intorci pana nu se termina.

Si stai acolo si ii zambesti in fiecare dimineata, il pupi pe crestet si-l inunzi zilnic de un “te iubesc” sincer si disperat. Il ajuti sa mearga, chiar daca el nu te lasa. Diminetile sunt facute pentru cafea si tigari si povestile lui din tinerete. Le asculti cu sete si incerci sa retii cat mai multe detalii, pentru ca stii ca a doua oara n-o mai auzi. In creierii diminetii iti sta inima-n loc cand il gasesti pe jos si nu stii de cat timp e acolo si daca mai respira. Si tipi la el, urli cu drag, cu furie, cu frica si neputinta. Cand iti spune ca nu vrea sa se obisnuiasca cu prea-binele tau, te abtii si nu-i spui plangand cu muci ca nu mai pleci de langa el. Spui o gluma idioata si te rogi sa nu-si dea seama. Si ai grija de el exact asa cum ai grija de un copil. Il iubesti si te spargi si nu dormi noptile de frica sa nu cada din nou. Cateodata iti ieu plapuma si te furisezi pe fotoliul lui, iar cand se trezeste in creierii noptii si te vede acolo, faci pe copilul rebel si-i inchizi gura. Il tii de mana si ii dai 2 ml de bere dintr-o seringa. Hai  noroc, ca sanatate nu poti sa-i urezi. Il tii de mana, iar cand sora-ta iti zice ca se duce,  ii spui cat de mult il iubesti si ca o sa-i porti numele cu mandrie. Sughitand. Dupa care te uiti la el si-ti vine sa te dai cu capul de pereti pentru ca nu mai respira si e ciudat, nu esti obisnuit. Dupa care vine calmul.

S-a dus mama si de fapt n-am inteles nimic.

S-a dus tata si am inteles tot.

 

13.

E bine atunci cand inchid ochii si o visez pe mama. Si nu vreau sa ma trezesc. Niciodata.

Mama, in minutele alea in care te-am vazut suferind mai mult ca in oricare alta zi, m-am inchis in baie si m-am rugat unui Dumnezeu in care nu cred sa iti ia durerea. Rugaciunea mea ti-a luat cancerul, iar lipsa mea de credinta mi l-a dat mie. De 13 ani astazi, traiesc incercand sa lupt cu cancerul. Al meu nu seamana cu al tau. Pe mine nu a reusit sa ma omoare dupa 2 ani. Pe mine ma tine in viata si ma omoara, cate putin, in fiecare zi. Eu, spre deosebire de tine, ma pot ridica din pat. Pe mine nu ma dor toate, ma doare numai sufletul. In parte, pentru ca stiu ca durerea mea va dura atata timp cat sunt in viata. Bolnava de cancer o viata intreaga. Cum traiesc eu o viata intreaga fara tine stiind cum astia 13 ani de cand nu te mai am m-au distrus?

Inca o data. Te-am uitat, Mary Lou. Nu-ti mai aud vocea de mult si nu ti-am mai simtit imbratisarea de o viata. Cum sa uiti? Cum sa treaca o jumatate de viata fara tine? De ce nu s-a oprit lumea chiar atunci cand tu ai luat ultima gura de aer? De ce nu m-ai luat si pe mine cu tine? Nu ne-ar fi fost mai bine amandurora impreuna decat singure fiecare?

Esti mandra de mine, Mary Lou? Te uiti la mine zambind? Ma iubesti asa tampita si bolnava cum sunt? Sunt bolnava pentru ca nu te mai am. Daca te-as fi avut, as fi fost doar o mica ingrata. O fata de 25 de ani care nu s-ar fi gandit niciodata ca viata si lumea se termina atunci cand mama moare.

Am murit si eu in 4 mai. Am murit cu tine, Mary Lou. Durerea ta a trecut in momentul ala, iar a mea abia atunci a inceput. Cancerul meu e lipsa ta. E 19.45 si nu te mai doare, asa-i?

Auzi, Mary Lou? Ma mai iubesti?

Requiem

Am inchis ochii gandindu-ma ca imi doresc mai mult decat oricand sa ma tina cineva in brate. Ai aparut brusc intr-un peisaj sumbru, un Glastonbury ploios si gri, exact asa cum mi-a fost descris. Iti ghicisem statura, te vedeam inalt si drept in fata mea, omoplatii imi erau cunoscuti. Ti-am simtit parfumul, ti-am ghicit barba nerasa de trei zile si ti-am recunoscut buzele. Toate in acelasi timp. Si am stiut ca tu esti. Nu am inteles de ce erai langa mine. Nu am inteles cum e posibil sa stai acolo. M-ai privit ironic si mi-ai spus ca stim amandoi ca esti mort, dar ti s-a parut important sa-mi dai ceea ce imi doresc. Au fost momente in care am uitat ca visez si totul mi s-a parut groaznic de real. Ti-am muscat buzele exact asa cum o faceam la 15 ani, te tineam de mana cu aceeasi stinghereala. Pana in momentul in care ai recunoscut de ce te-ai intors: sa-mi dai motiv sa te plang asa cum o fac acum.  Sa fiu cea care plange pentru ca iubitul ei a murit de cancer la 20 de ani. Sa fiu langa tine, sa ma sparg, sa te am langa mine pana in ultima clipa.

M-am trezit inecata de lacrimi, nu pentru ca ai murit pana si in visul meu, ci pentru ca ti-am simtit parfumul asa cum nu l-am mai simtit de aproape 5 ani.

Tout doux

Pour la dernière fois: ne pas pleurer. Meme si tu passes ta vie à ça, tout garder au fond de ta gorge. Ne pas montrer ça de toi. On s’en fout d’etre seule, seule à crever, mais on n’en crève pas. On reste là et on attend, comme une vieille demoiselle. Et vient le moment où l’on comprend, on attendait quelqu’un qui ne viendra pas, on n’attend meme plus. Et on s’en fout d’etre seule. Ne plus jamais pleurer. Rien ne peut plus te faire mal. Rien.

MMS

Imi aduc aminte doar de istericele din liceu ce-l strigau pe nume. Inca mai vad inelul de pe degetul tau, fundurile noastre pe un chiosc in Livada, il vad trecand tantos si mandru, putin indiferent, un 5 iulie cu nabadai si biliard, fugit de la scoala si mintit o mama pentru cateva minute de bine. Ii vad mainile ce umblau aiurea pe un corp atat de familiar, cautand un loc demn de gadilat. Dimineti, seri intregi intr-o bucatarie plina de fum, cu bere, tigari si ciocotoff, eventual o primola cu frisca. Ne plimbam oboseala prin baruri, ne gadilam simturile si radeam ca niste prosti. Nu ne spuneam nimic important, cateodata nici nu comunicam, asa cum facem si acum. Ne bucuram cand ne vedem si bem bere nefiltrata, ascultand alte si alte povesti ale aceluiasi om. Asa cum mi-a fost dor de voi, de tine si de el deoparte, asa mi-e dor sa va vad din nou miscarile perfect armonizate.
Poza aia zace in mobil, tu respiri a deznadejde si dor. El face intocmai.

Adunati-va plictiseala din nou si plimbati-o in oras.

Oda tie, mareata Pupu

Am stat si m-am gandit eu bine de tot si am hotarat: trebuie sa scriu despre Pupu. Pentru ca Pupu e tot ce vrei. Uitam faimoasa replica a mult mai faimosului Cosmin si nu mai zicem “H e tot ce vrei”. Pupu e tot ce vrei.
Povestea Pupului (sau a Pupei? mai bine nu, ca Puppa e obosita) incepe in 15 septembrie 2001. Sambata adica. Pe Pupu am remarcat-o asa scurt pentru ca era mica. La fel de mica ca si mine. Dar mi s-a parut intepata si n-am bagat-o in seama. Avea un pulover misto, foarte hippie fuloverul ei. Mi-a placut. Si Pupu statea in banca cu fata-cu-ochelari-de-vedere-colorati-si-cu-maieu-cu-gaurele. Nici de aia nu-mi placea. Usor de inteles de ce nu am intrat in contact. Pana in ziua in care Pupu a hotarat ca vrea sa stie cat de joasa era talia blugilor mei (TinaR- adica Tina R. sau tanar? Acest detaliu nu e demn de analiza, asadar purcedem). Si vine tafnoasa de Pupu si ridica bluza. Draci. Nervi. Tipete. Injuraturi. Pe vremea aceea eram grasa si complexata. Intre timp mi-a trecut. Si atitudinea stimatei Pupu m-a deranjat, fapt pe care i l-am impartasit. Bun. Au urmat saptamani in care imi devenise parca si mai antipatica. Adica cum? Vrea piticul sa arate clasei intregi ca eu mi-s grasa?
Vine Balul Bobocilor. Mare bal, mare caracter. Eu o miserupista de mare clasa ma imbrac in blugi si pun o bluza care acopera burta. Tipic. Si aveam doua date-uri. Ca mi-era frica ca-mi trage unul din ei teapa. Asa ca m-am protejat. Si o vad pe Pupu in fata discotecii. Mare om Pupu, mare caracter. Bai….deci Pupu ziceai ca merge la unul din balurile alea de prin Viena. Intolita, smacuita/spoita, cu par aranjat la coafor. Am ras. Mult si cu pofta. La un moment dat vine Pupu si ma intreaba de unul din tarfele mele masculine. Si cum n-aveam nici o treaba cu el, i-am zis sa sara. Lugu-lugu tugu-tugu, Pupu se trezeste putin cu ale ei preaminunate calcaie in flacari si intrezareste o posibila prietenie cu subsemnata.
Si astea au fost inceputurile.
Ce ne-a legat pe noi cel si cel mai mult a fost prostia noastra. Ne-a pus dracu sa ne indragostim cam in aceeasi perioada de niste specimene nedemne de gingasia noastra. Si asta ne-a apropiat. Ca prin minune am reusit sa scapam de o alta prietena de-a mea si m-am trezit cu Pupu pe cap. Vreo doua luni. Am fumat si ne-am betivit.Mult. Si ne-am imprietenit si mai.
Inutil sa aberez acum despre bondingul meu cu Pupu. Scriu acest post sa o ridic in slavi. “Dulcea mea Bubu/ Emina mea Pupu.” “Pupu: light of my life, fire of my loins. My sin, my soul.” “She was Bubulina in slacks. She was Bubu at school. She was A.S.M on the dotted line. But in my arms she was always Pupu.”
Suna banal ca dracu, dar eu mi-am gasit deja marea dragoste. Si uite Pupu ca o strig pe toate gardurile. Pupu imi este in mod cert singura prietena. Voi toate, restul, gloata, imi sunteti cunostinte, in cel mai bun caz amice. Dar Pupu imi este prietena. De ce? Probabil pentru ca semanan intr-atat incat nici noi nu mai stim cine care e. Nu fizic. Ooo nu. Pupu e frumu. Pupu e bestiala. Are buze de Angelina Jolie, ochi mari si umezi, dinti perfecti, un zambet ce-i provoaca erectie si junelui-prim al liceului. Pupu e mignona si are un fund perfect. Se bronzeaza cu niste urme ingrozitoare vara si bea prea multa cafea. Fumeaza mult si ii place Jegermaister-ul. E singura persoana care ma iubeste asa cum sunt. Pupu, intocmai mie nu mi-a pus niciodata la indoiala afirmatiile si a plans cu mine cand a fost cazul. Pupu ar face orice sa ma protejeze si are cum. Tatii stiu de ce. Pupu imi este fidela, lucru care nu poate fi spus si in legatura cu baietii. La ea ma refer. Pupu rade la glumele mele de prost gust si imi face spaghete cu sos Szechuan. Eu ii fac papara dimineata cand mancam impreuna si imi spune ca ar putea sa traiasca numai cu asta si tigari. Si cafea. Multa cafea. Pupu e genul de persoana care-mi da tigari de la ea cu saptamanile. Si stie ca si eu voi face la fel. Pupu plateste nota la bar si stie ca si eu voi face intocmai. Impartim totul (mai putin prietenii) si nu contabilizam nimic. Nu cred sa ma fi certat vreodata cu Pupu. Eu cand ma fac mare vreau sa fiu ca Pupu. Pentru ca Pupu ruleaza. N-as vrea sa ma opresc din scris, pentru ca Pupu merita sa scriu despre ea un roman lung cat viata noastra. Ce e misto in toata prietenia mea cu Pupu este faptul ca nu ne vedem cu lunile, iar cand o facem avem impresia ca ieri ne-am vazut. V-am zis ca Pupu ruleaza? Ruleaza. M-am blocat.Nu-mi ajung cuvintele, sau nu le cunosc eu pe alea bune care ar desavarsi o descriere perfecta a ceea ce este Pupu si ce inseamna ea pentru mine.
Multi ar spune dupa asa o declaratie de dragoste ca eu si Pupu suntem pe invers. Dar nu. Departe de noi gandul acesta murdar. Eu cu Pupu nu m-am pupat niciodata desi ea s-a pupat cu cam multe. Iubirea mea pentru Pupu e pura. Nimic sexual. Ii iubesc vocea, ii iubesc felul de a fi, ii iubesc stilul, o iubesc pentru….TOT.
Iar daca tu Pupu nu vei varsa o lacrima la sfarsitul acestor randuri voi fi profund dezamagita.
Din motive demne de inteles nu voi posta nicio poza cu Pupu. Confidentialitate. De la sine inteles si faptul ca pe Pupu nu o cheama Pupu. Pupu are un nume frumos. Mai putin al doilea prenume. Irelevant.

PS. In tot acest timp in care am aberat intr-un mare fel, tin sa precizez ca nu am fost sub influenta niciunei substante, desi Pupu va sustine contrariul.