Flashback

March 18, 2015

Imi aduc aminte de anul cand am implinit 12 ani. Imi aduc aminte momente precise. Ziua mea de nastere. O poza: parul scurt, tuns bob, bronzata excesiv. O rochie turcoaz, o impletitura ce aduce aminte de mileul bunicii tale de pe televizor. Nu purtam sutien, iar asta e motivul pentru care nimeni, niciodata nu a vazut poza.

Imi aduc aminte de prietena mamei venita din Germania si de cadoul ei: un ceas  gonflabil galben in forma de floare. Imi aduc aminte de el pentru ca il port in poza aia. Ultima.

Imi aduc aminte ca spatele lui mama a facut POC in ziua in care a incercat sa ridice covorul imbibat de apa, desi tata ii spusese sa-l lase dracu-n pace.

Imi aduc aminte ca ne-am mutat anul ala.  4 noiembrie 1998. Imi aduc aminte pentru ca am urat ziua aia. Am urat casa aia noua cat am putut de mult. O presimtire idioata. Tot ce e rau a inceput in casa aia. Totul s-a intamplat acolo. Casa, sunt sigura, n-are nicio vina. Dar aveam 12 ani si daca volumul la televizor era dat pe numar impar, era nasol.

Craciun urat. Mama care nu-ti trage o sarma de-ti unge sufletul pentru ca sta in pat. Mama care merge la spital. Certurile cu ea, momentul cand i-am urlat ca e attention ceva, orice, numai tarfa nu. Asa-mi functiona creierul la 12 ani: credeam ca vrea atentie si ca o primeste numai si numai daca spune tuturor ca e bolnava. Toata lumea o credea, eu nu. Sedintele ei de chimioterapie erau activitatea mea preferata. Invatam anatomie cu asistenta ei in timp ce dubiosenii de substante toxice ii invadau ei corpul.

N-am fost niciodata constienta de durerea ei, niciodata convinsa ca e bolnava. Si chiar de-as fi fost, cand ai 12 ani esti sigur ca oamenii se duc la spital, se opereaza, isi iau pastilele, joaca un pic de teatru, se intorc acasa si lumea revine la normal.

Vezi, imi aduc aminte lucruri, amanunte cu sutele, insa un singur sentiment: frica amestecata cu disperare. Momentul in care am ajuns acasa in ziua Z, m-am asezat langa ea si i-am vazut unghiile pe jumatate vinete. Atunci am scos din mine un “te iubesc” sufocat, disperat. Spre deosebire de orice alt copil care s-ar ruga pentru ca mama sa se faca bine, eu m-am inchis in baie si m-am rugat unui Dumnezeu  in care nu am crezut niciodata sa o ia, sa se termine. Am avut timp sa ma intorc la ea si s-o tin de mana cand a luat ultima gura de aer. Si-apoi au inceput iadul, agonia, frica si durerea mea. Am trait cu ele aproape 16 ani.

Dupa 15 ani, cosmarul ala s-a intors. Frica de necunoscut, de a pierde din nou, de anii ce vor sa vina, incercarea zadarnica de a trece peste.

Mi-o aduc aminte pe sora-mea la telefon spunandu-mi ca “daca totul merge bine, mai avem 5 ani cu tata”. Mi s-a parut brutala afirmatia. Acum as da orice sa ma intorc la numarul si certitudinea aia. Nimic n-a mers bine.  9 metastaze cerebrale. Fucking 9!

La inceput, cand mancam oncologie pe paine, am citit despre asta. In marea majoritate a timpului, celulele canceroase de la plaman reusesc sa-si trimita o mica armata de tarfe sus la creier, ca sa populeze teritoriu virgin. Dar operatia la plaman a fost ok, chimioterapia la fel. Bilantul de 6 luni perfect. Am plans cu muci si m-am imbatat ca proasta la gandul ca tata a trantit cancerul la pamant si eventual s-a si pisat pe el.

Iar acum tot ce a ramas e frica. Frica pentru ca o sa-l doara, iar asta e ultimul lucru din lume pe care-l vreau pentru el. Gandul ca trebuie sa ma pregatesc pentru moartea lui. Frica pentru ca trebuie sa-l las sa plece si nu stiu cum sa o fac. Frica de abisul ce vine dupa. Durerea, tristetea si inima facuta zob, noptile nedormite si creierul ce accelereaza si  nu se mai opreste. Distanta. Neputinta. A silver lining that will never come.

Asta era in august.

Acum:

Si de fapt e simplu. Trebuie sa ai o sora care te lasa sa faci, pentru ca ea stie. Si faci. Iti bagi picioarele in tot si mergi acasa stiind ca nu te mai intorci pana nu se termina.

Si stai acolo si ii zambesti in fiecare dimineata, il pupi pe crestet si-l inunzi zilnic de un “te iubesc” sincer si disperat. Il ajuti sa mearga, chiar daca el nu te lasa. Diminetile sunt facute pentru cafea si tigari si povestile lui din tinerete. Le asculti cu sete si incerci sa retii cat mai multe detalii, pentru ca stii ca a doua oara n-o mai auzi. In creierii diminetii iti sta inima-n loc cand il gasesti pe jos si nu stii de cat timp e acolo si daca mai respira. Si tipi la el, urli cu drag, cu furie, cu frica si neputinta. Cand iti spune ca nu vrea sa se obisnuiasca cu prea-binele tau, te abtii si nu-i spui plangand cu muci ca nu mai pleci de langa el. Spui o gluma idioata si te rogi sa nu-si dea seama. Si ai grija de el exact asa cum ai grija de un copil. Il iubesti si te spargi si nu dormi noptile de frica sa nu cada din nou. Cateodata iti ieu plapuma si te furisezi pe fotoliul lui, iar cand se trezeste in creierii noptii si te vede acolo, faci pe copilul rebel si-i inchizi gura. Il tii de mana si ii dai 2 ml de bere dintr-o seringa. Hai  noroc, ca sanatate nu poti sa-i urezi. Il tii de mana, iar cand sora-ta iti zice ca se duce,  ii spui cat de mult il iubesti si ca o sa-i porti numele cu mandrie. Sughitand. Dupa care te uiti la el si-ti vine sa te dai cu capul de pereti pentru ca nu mai respira si e ciudat, nu esti obisnuit. Dupa care vine calmul.

S-a dus mama si de fapt n-am inteles nimic.

S-a dus tata si am inteles tot.

 

Advertisements

One Response to “Flashback”

  1. Ana said

    Tata a murit la 7 octombrie 1998, la o săptămână după ce începusem primul an de facultate.
    Am înmormântat-o pe mama ieri. Nothing gets easier. Nu am sufletul de două ori mai greu, nu am cum să cuantific de câte ori îl am.
    Mă lovesc din plin fragmente din viață pentru că îmi aduc aminte de ea – cum ar fi o urmă pe buza unui călător din metrou, o vagă urmă ca cea de pe gura ei, probabil de la resuscitare. O poză cu meniul de la nuntă, pentru că trebuia să îi aduc ei unul ca amintire.
    This. Will. Never. Stop. Hurting. Ever.

    Moartea o să fie doar un prilej să îi mai văd. Fuck you, death. I will never see your scare.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: