Coixet / Cassavetes
October 4, 2010
Doua filme vazute, revazute si rasvazute. Sugestii pupulesciene, banuiesc. Si plans. Mult, serios, sincer, inabusit, dureros. Aduceri aminte, secvente parca traite. Sa vezi pe cineva murind, sa-i cunosti povestea, sa-i vezi durerea. Sa iti cunosti soarta, sa o accepti, sa ajungi sa o imbratisezi. Nu numai sa te pregatesti pentru ce urmeaza, dar sa dai celor ce raman ce a mai ramas din tine.
Durerea ce vine cu boala am ajuns sa o inteleg. Stiu sa o masor in urlete de durere, in lacrimi, in pumni inclestati pe cearceaful patului de spital. Si in medicamente. Stiu ca dupa morfina nu mai e nimic.
Am vazut determinarea unei mame de a lasa copiilor casete cu mesaje de “la multi ani”, dorinta unei pustoaice de a-si scuti sora de proceduri chirurgicale inutile.
N-am auzit povestea lui Mary Lou. Nu am stiut cand i-a fost frica, n-am stiut cand si-a dat seama ca totul se termina. N-am stiut ce a fost in mintea si in sufletul ei in momentul in care a aflat ca pleaca. Stiu doar ca vroia sertarul plin de medicamente. Durerea a fost mai puternica decat luciditatea ei. Cu ea nu am vorbit niciodata de asta, pentru ca eu nu am crezut niciodata in boala ei. Si mi-as fi dorit sa citesc o scrisoare de la ea atunci cand am implinit 18 ani. Atunci n-as mai fi stat intr-un colt de cabana cu sticla de vodka in mana. Mi-as fi dorit sa-i aud vocea mai des, chiar daca as fi ascultat acelasi mesaj de mii de ori.
Stiu. Am o problema recurenta. Mama. O sa ma vindec intr-o buna zi.
