Mai.

E trecut de miezul noptii si incep sa retraiesc fatidica zi de 4 mai. In fiecare an, repetitiv, ca un film prost. Patul nu ma tine, plapuma nu ma vrea. As vrea sa uit, sa-mi fluiere a nepasare, sa zambesc in 4 mai. Dar in mintea mea, obsesiv, aceleasi imagini.

N-am ramas cu nimic de la ea. Ma uit in oglinda si nu o vad, imi ascult vocea si n-o aud. N-am avut timp de nimic. N-am invatat nimic.  Am pierdut totul cand a luat ultima gura de aer. Zilnic, imi retraiesc disperarea din momentul ala. Azi doare si mai mult pentru ca mi-e imposibil sa uit ca m-am pierdut in aceeasi zi, acum 11 ani.

Ma intreb cum  am putut sa continui sa respir, sa traiesc, sa sper si sa visez. Sunt zile in care astia 11 ani ii simt ca pe-o secunda. Si ma vad in sufrageria de acasa, alergand a disperare, neintelegand de ce nu mai e. Si sunt zile ca azi, cand 11 ani par a fi secole, iar eu ma simt de parca nici n-as fi avut-o vreodata. Nu-mi place curajul si puterea mea de a merge inainte. As fi vrut sa ma opresc si eu atunci, s-o iau de mana si sa n-o las sa plece singura.

N-am sa fiu niciodata in stare sa-mi urlu durerea si neputinta indeajuns. Iar nimeni nu va intelege vreodata ca eu nu mai sunt eu de 11 ani incoace. Ca mi-e dor de ea, ca o vreau aici si ca sunt zile in care inca mai visez sa ma trezesc si s-o gasesc langa mine. Ca passe mieux comme ça.

Lumanarea ce am aprins-o pentru tine astazi, maicuta draga, miroase a  flori de mar. Ca florile ce le-ai avut cu tine cand te-ai dus.